…sa fie anatema!

de fapt nu e rosu ce-ai vazut

Lacul codrilor verde

LACUL

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarca;
Tresarind în cercuri albe
El cutremura o barca.

Si au trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult si parc-astept
Ea din trestii sa rasara
Si sa-mi cada lin pe piept.

Sa sarim în luntrea mica,
Îngânati de glas de ape,
Si sa scap din mâna cârma,
Si lopetile sa-mi scape; [...]

Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin si sufar
Lânga lacul cel albastru
Încarcat cu flori de nufar.

 

Am vizitat Lacul din poezia lui Eminescu, aproape de Ipoteşti, în pădure, la capăt de trepte vechi de poezie pe care le parcurgi încercând să-ţi aminteşti cât de multe versuri învăţate mai demult, se află Lacul visului unei iubiri de geniu…şi urci, în speranţa la fel de vie ca atunci, că el, Lacul, oferă gratis dragoste şi farmec. Şi parc-ascult şi parc-astept toate astea…

Şi dacă e vorba de trestii atunci e promiţător…sus, la capatul scărilor urcate, vezi multă trestie…de-a lung de maluri tot trestie…tot trestie. Ai face bine să-ţi pregătesti pieptul…ca apoi sa te dezumfli la loc…Azi lacul nu mai e albastru, azi lacul e trestie…Luntrea nu mai există (si nici n-ar mai avea loc), iar “nuferii galbeni” de ciuda parcă, stăteau toţi doar verzi. Lacul codrilor albastru? Poate doar Lacul verde, sau lacul codrilor cu semne albastre ce anunţă trasee spre izvor…spre un izvor fără apă cristalină sau măcar potabilă…

În zadar suspin…Lacul albastru încărcat cu nuferi galbeni rămâne poezie, la fel ca tot visul lui Eminescu, el începe când se termină realitatea…şi ar fi trebuit să ştiu asta încă de la prima treaptă!

September 10, 2008 Posted by reddeep | realitate | | 11 Comments