ieri. 2009.

Ieri, 15.06.2009 am avut o seară minunată şi realizând formalismul asta sper la un ieri. 2009 de acelaşi fel şi încă mai are vreme să facă în aşa fel.

Minunată aşadar pentru că am primit o moştenire…l-am ascultat pe Dan Puric  la Oradea vorbind despre omul frumos şi am avut o revelaţie. Deşi întotdeauna am avut o părere clară (întotdeauna de când o am adica )  despre frumos, mi-am dat seama ca e mult mai mult deasupra…şi ce ştiam e puţin, mai trebuie să urc şi oare spre care galaxie trebuie s-o fac să-i înteleg frumosului nemărginirea? Aş zice Orion.

Entuziasmant că sala a fost arhiplină, DA, şi s-a vorbit doar despre omul frumos…probabil plină cu 2 ore înainte şi cu siguranţă încă plină, sau cel puţin eu de acolo scriu…

Mă întreb de ce autografele se dau pe prima pagină, când moştenirile se semnează la sfarşit?

Mă întreb de ce e important titlul, când adevaratele întrebari trebuie să ţi le pui singur, la sfarşit…

Si totuşi, s-ar putea să mă înşel şi la final să fie loc de semnătura mea de fapt…citit. inteles. de acord. pus sub duşumea

Apoi am ascultat recitate la statuia-i, poezii de Eminescu. A fost minunat, lipsea doar luna şi curajul de-a sta întinsă sub teii înfloriţi de lângă. Dar a fost perfect.

Apoi am mers acasă. Pe jos. M-ai văzut?

Numere

…telefoane, adrese, parole, conturi, ore, minute, distanţe, rezultate, placute de înmatriculare, aniversări şi serii de acte, note, numere la pantof, sutiene şi pantaloni, numărul ouălor pentru un blat de prajitură, numărul zilelor pe lună, numarul iubiţilor sau a statelor membre U.E., număr de colegi, profesori, scari până la apartament, bani avuţi sau necesari, numere de autobuze si de scaune libere in biserici, numar de ore de somn, zile de concediu pe an, întârzieri, centimetri în plus, kilometraj, calorii…dintre atatea numere de retinut, ce număr sunt eu şi cine mi-l stie pe dinafară??

Lacul codrilor verde

LACUL

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarca;
Tresarind în cercuri albe
El cutremura o barca.

Si au trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult si parc-astept
Ea din trestii sa rasara
Si sa-mi cada lin pe piept.

Sa sarim în luntrea mica,
Îngânati de glas de ape,
Si sa scap din mâna cârma,
Si lopetile sa-mi scape; [...]

Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin si sufar
Lânga lacul cel albastru
Încarcat cu flori de nufar.

 

Am vizitat Lacul din poezia lui Eminescu, aproape de Ipoteşti, în pădure, la capăt de trepte vechi de poezie pe care le parcurgi încercând să-ţi aminteşti cât de multe versuri învăţate mai demult, se află Lacul visului unei iubiri de geniu…şi urci, în speranţa la fel de vie ca atunci, că el, Lacul, oferă gratis dragoste şi farmec. Şi parc-ascult şi parc-astept toate astea…

Şi dacă e vorba de trestii atunci e promiţător…sus, la capatul scărilor urcate, vezi multă trestie…de-a lung de maluri tot trestie…tot trestie. Ai face bine să-ţi pregătesti pieptul…ca apoi sa te dezumfli la loc…Azi lacul nu mai e albastru, azi lacul e trestie…Luntrea nu mai există (si nici n-ar mai avea loc), iar “nuferii galbeni” de ciuda parcă, stăteau toţi doar verzi. Lacul codrilor albastru? Poate doar Lacul verde, sau lacul codrilor cu semne albastre ce anunţă trasee spre izvor…spre un izvor fără apă cristalină sau măcar potabilă…

În zadar suspin…Lacul albastru încărcat cu nuferi galbeni rămâne poezie, la fel ca tot visul lui Eminescu, el începe când se termină realitatea…şi ar fi trebuit să ştiu asta încă de la prima treaptă!

Cotidian duminical

În timpul compoziţiei la sol a Sandrei Izbaşa nu ştiam ce să fac: să ţin ochii deschişi s-o văd sau să-i ţin închişi şi să mă rog să ia aurul. Le-am făcut pe amandouă. Aş zburda…după cum spunea comentatoarea, lumea e şi mai fericită când medalia de aur merge la o fată frumoasă pe de-asupra.  Nu suna fair play (dacă nu eşti frumos)

Şi am avut o revelaţie: eu îl percep pe Michael Jackson ca fiind alb, nu de culoare. Ar trebui să-i spun cumva, poate se bucură, la cat de mult a muncit pentru asta. Sau să scriu în engleză poate dă search…I bet Michael Jackson is a white person.

2/multe alte ciudăţenii

Am văzut azi o maşina de vânzare, pretul era: 4528 euro. Acest preţ dărâmă toate preţurile psihologice, comode, rotunde etc. şi mă întreb: primeşte monede?

Zilele trecute am mers cu autobuze cu taxatoare…da, poate vă amintiţi de ele, aşa cum ocupau 2 scaune ca sa ţină socoteala bine, aşa cum stăteau acolo tot traseul în fiecare zi, aşa stau şi acuma în Tîrgu Mureş. Oare cum e să vezi ca eşti ultimul din specia ta şi să rămâi statornic?

Dulcea nebunie

Din ce în ce mai mult cred ca nebunia e o chestiune de alegere şi că ţara noastră e formată din nebuni, potenţiali nebuni şi nebuni la nevoie.

Zilele trecute am dat mâna şi am fost în acelaşi autobuz cu un bărbat care acum 5 ani şi-a ucis nevasta şi ginerele dintr-un act de gelozie. Atunci categoria nebuni la nevoie şi-a recrutat oameni…ciudat: daca spui ca ”duhul” te-a îndemnat, scapi de puşcărie, dacă în alte circumstanţe spui ca “duhul” îţi vorbeşte eşti considerat cu mare har. Dacă după cinci ani te poţi plimba liniştit cu autobuzul după doua crime, atunci nebunia e dulce, şi orice demonstraţie şi-a meritat osteneala, recunosc şi eu care mă temeam de nebunie mai tare ca de orice altceva.

Noi, potenţialii nebuni, ar trebui sa realizam că “nu scapă cine poate”, ci scapă cine vrea să guste dulcea nebunie la nevoie…dar pentru asta eu recomand totuşi o scena de teatru, nu vieţi de oameni…

Vacanţă

• Am dormit 5 nopti în muzeu. Da…în unele nopţi mi-a fost frica- autoindusă 70%.

Cu sobe vechi de teracotă (cu cahle de Renania ca la Peleş), cu draperii brodate cu fir de aur, cu geamuri mari de lemn, cu tablouri vechi pe perete cu rame sculptate si aurite, candelabre imense şi mese în care, ca-ntr-un dosar la noi în casa, stau documente vechi şi importante. Cu legende, cu adevaruri, cu o bisericuţă de lemn in curte, cu spaima si pietate am ascultat şi am în trăit locul numit: Memorialul Nicolae Bălcescu. Cu speranţa ca am dormit în patul în care a dormit şi Mihai Eminescu în trecerile lui la conac şi cu zgomot de bufniţa toata noaptea m-am simţit departe de praf, maşini sau telefoane…

• Am urcat 1480 de scari. Da…am ajuns prima, dar nu din ambiţie- mergeam pe scurtatură.

O cetate construită probabil în sec XIV, ca loc de refugiu, ramasă acum nişte ruine, ofera o privelişte frumoasă a împrejurimilor, plus condiţie fizică şi răcoarea binevenită vara: Cetatea Poenari.

• Cel mai impresionant loc mi s-a parut Monastirea Corbii de Piatră. Nu…n-am ajuns prima

Mă ruşinează ca n-am ştiut de mănastirea aceasta pana n-am coborât din maşina. Sculptată în stâncă păstreaza încă picturile pe perete, deşi in stare avansată de degradare, rezistă din secolul XV, pictată mural pe un perete prin care apa din stanca se infiltreaza nederanjată, iar stânca îşi reţine parcă greutatea intr-o răsuflare sa nu simţi apasare, a fie doar copleşire. Dupa mine, e unul dintre cele mai valoroase monumente pe care Biserica le poate avea mai jos de Carpati.

• Si am mâncat la mânăstirea Robaia. Da…si cozonac proaspat făcut. Vă las singuri să va imaginaţi cât a fost de bine.